Cum poate fi cineva din Sulina?

    De-a lungul timpului, mi-a fost dat să întâlnesc fel de fel de oameni care să se mire în momentul în care le spuneam că sunt din Sulina. De cele mai multe ori, mirarea lor era însoţită de cele mai ciudate sau amuzante întrebări legate de oraşul meu natal şi de activităţile pe care un om le poate avea aici. Desigur, au existat şi reacţii de dispreţuire. Totuşi, niciodată nu am îndrăznit să-i judec pe aceştia şi lucrurile ce le treceau prin minte în momentul rostirii acestui cuvânt magic: Sulina. Adesea m-am bucurat că le pot spune ceva interesant despre oraşul meu natal. În fond, acest oraş pe care, poate, îl voi demitiza în rândurile ce urmează, îmi va rămâne mereu în suflet. Deoarece locul natal este mereu „acasă”, oriunde ai fi plecat sau stabilit. Întotdeauna vei şti mai multe despre acest loc decât alte persoane.

Majoritatea celor ce locuiesc în Sulina au obiceiul de a dărui, dar nu orice, ci peşte. Fie că îl dau pur şi simplu sau pe o sumă simbolică, nu cred că este turist care să plece cu sacoşa goală de la localnicii la care au stat în minunata lor vacanţă. La fel se întâmplă şi în cazul rudelor, ele primind constant, prin diverse persoane care au drum în ţară, peşte proaspăt, icre şi alte minunăţii. În momentul în care am început facultatea la Bucureşti, am devenit una dintre persoanele vizate pentru a împărţi pachetele în lung şi în lat. De fiecare dată când plecam de acasă, mă pomeneam cu o sacoşă peste puterile mele de grea, asupra căreia nimeni nu-şi punea întrebarea: o va putea căra??? Astfel, din această geantă trebuia să dau: gazdei mele (care rămânea mereu impresionată şi, uneori, nu-mi mai cerea atâţia bani pentru chirie), unchilor mei care, evident!, stăteau în partea cealalată a Bucureştiului, nu-ştiu-cărui doctor de la nu-ştiu-care spital, pentru că, vorba bunicii, trebuie să te gândeşti întotdeauna la sănătatea ta şi să laşi o portiţă deschisă. În final, rămânea şi pentru mine un pacheţel pe care îl găteam când aveam musafiri. Astfel, întrebarea ce mi-a fost adresată dintotdeauna şi care continuă să fie în top este: Voi în Sulina mâncaţi numai peşte?,urmată de o alta, la fel de ciudată: În Sulina sunt numai pescari?

Nu, în Sulina nu se mănâncă numai peşte, nu pentru că nu am dori, ci pentru că nu mai este atâta peşte. Poate că acum mulţi ani, o familie săracă îşi putea procura uşor peştele, pescuindu-l efectiv, însă astăzi peştele este un lux. Cât despre meseria de pescar, nu cred că a fost vreodată o meserie generală. În secolul al XIX-lea, pe vremea CED-ului, oraşul era împărţit între pescari – populaţia modestă – şi negustori, piloţi, ingineri etc.( pe atunci erau locuri de muncă, comparativ cu prezentul). Astăzi, când majoritatea locurilor din deltă sunt concesionate pe interese, este posibil ca, fiind un pescar independent, să nu ai, practic, cu ce să-ţi hrăneşti familia. Atunci, de unde atâta peşte pentru ceilalţi? Răspunsul: pentru că sunt mulţi sulineni care practică pescuitul sportiv, dar numai în anumite perioade ale anului şi pentru că peştele poate fi cumpărat mai ieftin, la fel de proaspăt. Nu vreau să pomenesc nimic de braconaj, pe care îl practică, de obicei, autorităţile. Aceasta este o altă mâncare de peşte...

Oamenii îşi închipuie că Sulina este o insulă. Chiar şi cei ce vizitează Sulina, tot cu ideea aceasta rămân. De aici, întrebarea: Sulina este un fel de insulă? Evident că nu este, dar ceea ce este ciudat şi minunat constă în felul în care ajungi aici şi care, probabil, induce în eroare de cele mai multe ori. La Sulina nu poţi ajunge cu maşina sau cu trenul, ci doar cu vaporul, parcurgând 70 de kilometri de la Tulcea în patru ore sau într-o ora jumătate, în funcţie de câţi bani eşti dispus să dai pe o astfel de călătorie. Răspunsul frapează şi alte întrebări sunt puse: Asta înseamnă că voi nu aveţi maşini acolo? sau Dacă nu aveţi maşini, cum vă deplasaţi? Cu barca? Fiecare familie are câte o barcă? Voi mergeţi cu barca la şcoală?, lucru ce implică şi observaţiile: Înseamnă că e periculos acolo, trebuie să ştii să înoţi. Cred că voi aţi învăţat de mici să înotaţi.

În Sulina există maşini, au existat dintotdeauna. Ce-i drept, nu sunt la fel de multe ca într-un oraş de pe uscat pentru că nu este nevoie. Sulina se desfăşoară pe o distanţă de 3 kilometri, având străzi paralele (numite Strada I, Strada a II-a, Strada a III-a etc. până la a VI-a) şi perpendiculare (cu nume de personalităţi ale culturii româneşti), deci poţi ajunge relativ repede în locurile în care ai nevoie. În al doilea rând, Dunărea este paralelă cu oraşul, deci singurul moment în care oamenii s-au deplasat cu barca pentru a ajunge la şcoală, la biserică sau la magazin a fost, probabil, primăvara lui 1977, An cu ape mari (precum scrie pe o plăcuţă în faţa casei unui vecin). Cât despre partea cu înotatul, cunosc sulineni care nu ştiu să înoate şi care nu-şi fac griji din pricina aceasta. Ba chiar am avut colegi în liceu care nu numai că nu ştiau să înoate, dar care aveau frică de apă, abia dacă puteau pleca cu vaporul în afara oraşului...

În prezent, în Sulina există, pe lângă români, o comunitate de greci şi una de ruşi lipoveni. De altfel, comunităţi de lipoveni sau de ucraineni există în tot spaţiul Deltei Dunării, de aceea mulţi oameni sunt tentaţi să creadă că, dacă eşti din zona aceasta, există o mare posibilitate de a fi lipovean, chiar dacă nu prezinţi nicio trăsătură specifică. De multe ori am fost întrebată dacă sunt lipoveancă, iar negaţia mea producea scepticism sau dadea impresia de minciună. Odată, aflându-ne într-un spital din Galaţi, un pacient de acolo, auzind că suntem din Sulina, a tras repede concluzia că am fi lipoveni şi ne-a tratat cu o tentă de dispreţ şi superioritate. Dar aceea a fost singura dată în care o idee prefabricată a ajuns să jignească apartenenţa mea la o comunitate care, spre deosebire de altele, este foarte unită, vie. În Sulina toată lumea se cunoaşte, se salută, se ajută, indiferent că sunt români sau lipoveni. Unitate în diversitate, ca să folosesc un slogan deja banalizat din multitudinea de proiecte desfăşurate aici...

În ultimii ani, Sulina a devenit un spaţiu ce promite, au început să se facă investiţii şi să se lanseze proiecte turistice. Mai ales vara, turişti din toată ţara vin să îşi petreacă vacanţa, căutând ineditul sau o istorie demult apusă. Cert este că mulţi nu au puterea de a vedea normalul, bunul simţ sau trăsăturile unei comunităţi care, în pofida vremurilor prezente, a rămas la locul ei, fără extravaganţe şi artificii. Reacţiile îmi confirmă faptul că această căutare a senzaţionalului, a unei explicaţii ieşite din comun la întrebarea pusă chiar din titlu, ne face să pierdem din vedere frumuseţea normalităţii.